Clopotul din clopotari

Început-au clopote să bată,
Într-un ritm ce nu se vrea-nţeles,
Aprinzând o candelă uitată
Să dea umbra clipei de regres.

Clopotarii vor să se oprească,
Aşteptând un semn dezlegător,
Doritori de-o plată mai firească
Pentru cât aşteaptă-n viaţa lor.

Clopotele bat, se-aud mai tare,
Ritmul parcă-i tot mai cadenţat,
Se aprind lumini în depărtare
Rost redând destinului furat.

Clopotarii urcă iar o scară
Aşteptând un semn hotărâtor,
Încrustând pe-un bulgăre de ceară
Treptele urcate-n viaţa lor.

Clopotele bat, bat într-o parte,
Ritmul spune tot ce e de spus,
Lumea iar, în două, se împarte
Hotărând ce-i jos şi ce e sus.

Clopotarii fac însemn de cruce
Aşteptând un semn izbăvitor,
Aşteptând mereu să se usuce
Lacrima uitată-n mâna lor.

Realităţi concrete

Realitatea ideală
Devine tot mai anormală...
Şi, uneori, parcă ne spune
Că adevăru-i o minune.

Realitatea poartă mască
Şi nimeni n-o să recunoască
De ce-nveleşte în minciună
Şi fapta rea şi fapta bună.

Realitatea imediată
E încă tot mereu uitată
Şi sfatu-i luat drept întrebare
Iar întrebarea-i vorbă mare.

Realitatea pare dură
Că totul e fără măsură
Şi are-ntâmplător dreptate,
Când toate sunt deja-ntâmplate.

Parcă mă pierd în amănunte
Că toate faptele-s mărunte.

Realitate prin fapte

S-au strivit coloane infinite,
Rostul lumii-i tot mai indecis,
Haosul mirajelor zdrobite
Redeschide drumul ce s-a-nchis.

S-a crezut că poate să dureze
Tot ce s-a ţinut în strict secret,
Dar, adeseori, prin antiteze,
Adevărul l-am rostit discret.

Când Pandorei am deschis cutia
Am ştiut că totu-i pus pe jar,
În vileag dau de acum hoţia,
Şi absurdul trai duplicitar.

Peste gândul spus cu două feţe
Sufletul va fi triumfător,
Şi putea-vor toţi, din nou, să-nveţe
Că-n războaie numai laşii mor.

Nu mă simt dator decât cu-o moarte,
Am plătit, nu sunt îndatorat,
Şi joc iarăşi, dur, pe-aceeaşi carte
Să avem al vieţii drum curat.

N-am avut în spate, niciodată,
Mai nimic, la bine sau la greu,
Astăzi când hienele se-arată
E la fel: în faţa lor doar eu.

Unii chiar ar vrea să mă strivească,
Se întâmplă însă să nu mor,
Îmi urmez condiţia lumească
De-a fi la final învingător.

Şi mă definesc tot eu, mereu,
Şi aproape-mi e doar Dumnezeu,

Şi de-mi este bine sau mi-e greu,
Cred că toţi avem un Dumnezeu.

Scrisoare fără final

Dragii mei cu sărbători puţine,
Eu vă scriu de dincolo de moarte,
Şi mă rog mereu să fie bine,
Să puteţi să mergeţi mai departe.

A fost viscol mare-n lumea toată,
M-au cuprins nămeţi în miez de zi,
Nu credeam că s-ar putea vreodată
Să vă spun că nu mai pot veni.

M-am pierdut pe căi rătăcitoare,
Căutând măcar să văd lumina,
Însă, uneori, privind la soare,
Mi-aminteam că doar a mea e vina.

Câteodată mituiam o clipă
Să m-ajute să mă simt cu voi,
Să mai uit că am făcut risipă
Şi acum va zbateţi în nevoi.

Mie mi-a fost dat să fie viaţa
Peste pragul zilei, înnorată,
Voi să învăţaţi ca dimineaţa
Adevărul zilei se arată.

Dacă ceaţa vrea să vă înşele
Să v-arate, fals, un drum greşit,
Mă voi vinde duhurilor rele
Să aveţi voi somnul liniştit.

N-am să mai ingădui niciodată
Gândul meu să-alerge la-ntâmplare,
Vreau să fiţi ceea ce-aţi fost odată,
Dezrobiţi de-a faptelor urmare.

Dragii mei, cu vise şi speranţe
Vin pe-acasă să vă mai privesc,
M-au învins prea josnice instanţe,
Dar de-aici, din ceruri, vă iubesc!

Joc de sens

De multe ori alegem la-ntâmplare,
De fapt suntem aleşi, dar ni se pare,
Că noi am pus un semn de exclamare
Deşi, de fapt, era doar... întrebare!

Ori, căutând, nedrept, prin dedublare,
Alegem printr-o falsă adunare
Un sens dorit a fi o consolare
Ce se arată-a fi... o întâmplare.

În ropote de vise-n bulversare,
Reiterarea poate să repare
Un gest ce se transformă în sfidare,
Alegere ce-i iarăşi... la-ntâmplare.

Dar timpul joacă dur, prin demascare,
Paşii pe pragul marilor hotare.

Tarabe cu iluzii

De multe ori privesc spre răsărit,
Abandonând o cale prea uşoară,
Nu pot să cred că merg spre asfinţit
Indiferent la tot ce mă-nconjoară.

Extravagantul pare absolut
Lângă realul vieţilor normale,
Iar adevărul luat cu împrumut
Ucide întrebări esenţiale.

Un haos se vrea ţel împlinitor
Dorinţelor hapsâne de mărire,
Analizând în mod anchetator
Refuzul de-a trăi în adormire.

Mereu întreb şi nu primesc răspuns,
Implantul de absurd se simte-n toate...
Transfigurând destinul pe ascuns,
Reperele umane-s confiscate.

Iluzii se tot vântură prin lume...
E trist că unii vor să le consume...

Întoarceri de destin

Zborul spre-nalt s-a prăbuşit în noapte,
Trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu am jurat să mor cum îmi e scris...

***

Şi dacă nu a fost cum mi-au ursit
Poate e vremea azi să se-nţeleagă:
În locul meu chiar moartea a murit,
Că orice legatură se dezleagă.

Oricâte lanţuri sunt, n-or să ajungă,
Să mă oprească lumii să vorbesc,
Dar gândul meu putea-va să străpungă
Hotarul adevărului lumesc.

Şi am s-arăt cu degetul, direct,
Pe cei ce n-au curajul să se-arate,
Că predicatul poate fi subiect
Când faptele-s de alţii comandate.

Că unii cred că, totuşi, la comandă
Se poate face-al altora destin,
Că viaţa e-un produs de contrabandă
Vândută-n târguri de un filistin.

Tăcerea mea, de azi, e-un ideal
Ce urmări-vor mulţi să îl obţină,
Şi vor visa mereu şi ireal
Că-or să mă vadă pus sub ghilotină.

Se mai întâmplă, trist şi iluzoriu,
Nebunii, doar cu apă, să se-mbete,
Mişcându-se în sensul giratoriu
Rememorând istorii incomplete.

***

Zborul spre-nalt va fi din nou la noapte,
Trădat fiind, nimic nu m-a ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu mi-am jurat să mor când îmi e scris...