De ce oare în viaţă avem momente care ne par întoarceri de destin, spre bine sau spre rău? De ce întâlnirea unui om ne dă impresia unor modificări în viaţă?
Nu pot (încă) să dau eu răspunsul, ba mai mult, aş dori să-l ştiu... Am să fac doar presupuneri.
De ce unii sunt răi şi o duc mai bine decât cei ce sunt buni (vorbind de cei care nu vor să facă rău unor semeni, ba chiar sunt gata să dea ultima coajă de pâine pentru un nevoiaş)? O altă întrebare, un răspuns mereu căutat...
Comoara ce ni se dă la naştere, energia drumului ce îl avem de urmat în această viaţă, nu ştim cu adevărat să o folosim? Sau preferăm să o folosim fragmentat, împărţită când înspre bine, când înspre rău?
Cel care are putere mai mare o poate folosi pentru el şi astfel ajunge la vârste înaintate fără să îşi dea seama că au trecut anii. Dar sunt cazuri în care individul respectiv îşi dă seama că este puternic şi că poate lovi, atunci îşi formează un obicei de a folosi ceea ce are „pentru” altul nu pentru el şi deodată îşi dă seama că are câteva boli şi operaţii, dar este mândru că are bani să se vindece la tot felul de medici. Întrebaţi asemenea oameni dacă ştiu medici buni şi veţi afla toată organigrama spitalelor din localitate. Mai mult chiar, puterea lor din naştere le dă şansa de a ajunge la surse divine, dar dacă o fac, acel cadou caută să-l folosească tot în afara corpului său emoţional.
Bine, dar de ce oamenii buni par mai bătuţi de soartă? Desigur răspunsul meu poate fi cheia deschiderii lacătului vieţii... Nu îl am şi deci nu deţin acea cheie, lacătul nu îl pot deschide...
Am cunoscut mulţi oameni, pe care eu îi consider buni, care au ştiut să se poarte în faţa Divinităţii şi a semenilor lor fără ca să se afişeze, au trecut prin viaţă cu o demnitate deosebită şi au ajuns la ani de bătrâneţe cu demnitatea bucuriei sufleteşti. Nu îşi dau seama că au ţinut legătura cu sursele di-vine tot timpul, preocupările lor, deşi nu prea evidente, au fost doar pentru corpul lor emoţional şi au făcut mult bine celor din jur fără să considere că merită ceva în schimb.
Dar, din păcate, sunt multe cazuri de oameni, care deşi îi aşez între cei buni, sunt bolnavi, nu pot depăşi unele clipe grele în viaţă şi nu pot lupta cu greutăţile. Cred că aceştia nu ştiu să ajungă la puterea divină, nu au forţa de a asigura creierului o stare de meditaţie care să-i asigure încărcarea energetică şi fac din dorinţa de a face bine o latură afectivă spre alţii, nu spre corpul său emoţional. Aceşti oameni sunt foarte uşor manevrabili de gândurile rele ale duşmanilor, prin aceste influenţe pierd din energia care o posedă, mai mult, de cele mai multe ori, ei nu cred că pot să obţină ceva prin rugăciune sau meditaţie, prin ei înşişi.
Oameni buni... Oameni răi... până la urmă oameni... între ei, din ce în ce mai mulţi, cei care se arată buni, dar sunt cei mai răi. Pe la spate, şi doar pe la spate, lovesc, atacă, ucid sufletul, realizările, visele altora... Apoi, cu o blândeţe afişată, se vor vindecătorii rănilor deschise, turnând balsamul lor vindecător, otrava, direct în rană... sacralizându-şi opera, dându-i valoare.
Dar... care este valoarea? Este atribuită corect obiectivitatea valorii?
A asimila şi întări sacru, religios sau magic, presupune mai întâi o condiţie de valorizare. Valorizăm implicit sau explicit în orice acţiune spirituală. Nimic nu poate fi sacru, fără a fi mai întâi valorizat ca sacru, ca având deci o importanţă, pentru acea persoană, inconfundabilă.
Judecarea şi rejudecarea principiilor lumii nu stă în puterea unui om; omul este vulnerabil tocmai prin propriile-i slăbiciuni ce induc subiectivismul. Celebra zicere, ce dă înţeles deplin principiilor umane, “de gustibus non disputandum”, face ca adevărurile să devină unicate, fără ca reuniunea lor să mai poată avea caracteristica iniţială a elementelor acestei mulţimi. Totul aşa fiind, singura posibilitate de a găsi ceva palpabil, rămâne comparaţia...
Să luăm ca exemplu un caz: Mitul lui Sisif. Sisif este conştient de munca pe care o face şi conştient valoric de limitele destinului său. Mitul lui Sisif este un mit tragic, pentru că eroul său este conştient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţinut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu e mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Luciditatea nu-i relevă lui Sisif chinul ci izbânda, pentru că el îşi depăşeşte destinul prin dispreţ. Sisif consideră munca lui un bine atâta timp cât negându-i pe zei, înalţă stânca. ”Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc”.
Totuşi, Sisif nu ajunge să care stânca din voinţă proprie: este o pedeapsă dată de zei. Sisif o transformă în virtute, şi anume acea virtute care îl face să considere că munca lui e deja lucrul lui, el se înstăpâneşte peste singurul mijloc avut la îndemână pentru a-şi alcătui lumea proprie. Sisif, pe de altă parte, e tragic pentru că ştie că munca lui nu se va solda cu un succes. Asta înseamnă că Sisif ştie că nu există un scop al muncii sale, deci lumea lui nu are o finalitate în sens metafizic. Piatra, spune Spinoza, se va mişca în virtutea unui impuls ini-ţial, şi dacă piatra ar putea gândi, ea ar continua să se mişte crezând că se mişcă din voinţă proprie. Sisif, pentru că îşi conduce voinţa, va putea să se mişte la nesfârşit. Ar putea să se oprească la poalele munţilor şi să rămână acolo refuzând să mai mişte stânca. Dar Sisif alege să dea o aură sacrală proprie celui care are la îndemână mijlocul de a-şi transfigura destinul, nicidecum spre a-l vrea şi a-l putea schimba.
Evaluarea valorilor, în sens subiectiv, se poate face fără a forţa argumentele între Sisif şi Nietzsche (depăşirea destinului prin dispreţ şi sacralizare) tot aşa cum s-ar putea face între Sisif şi un om religios sau un ateu care proclamă <Existenţialismul este un umanism,> aşa cum o face Sartre. Depăşirea destinului prin sacralizare. Pare curios un asemenea argument în privinţa lui Nietzsche, dar să vedem totuşi de ce se poate spune asta: singura paralelă care s-ar putea face între filosoful german şi un personaj mitic ar fi aceea că la amândoi e vorba de o desacralizare a zeilor: o sacralizare a omului la Sisif şi, implicit, o sacralizare a lumii pe care înţelege să o ia în stăpânire, să o asume, şi o sacralizare a supraomului la Nietzsche.
Sisif n-ar avea nimic eroic în el fără acest sentiment de sacralizare. El este o unealtă în mâna zeilor, pusă să facă o mişcare repetată, fără aura metafizică şi fără scop. Sisif alege să fie un om şi nu un simplu obiect, îşi desacra-lizează zeii şi face transferul asupra lui şi a muncii sale. Există un scop metafizic şi o aură proprie acum pentru că acea muncă este acum a lui.
Cântărită în acest fel, valorizarea nu poate fi decât subiectivă. Alegem în funcţie de ceea ce noi înşine simţim şi gândim. De pildă, Sisif poate fi şi un idealist, un om care luptă pentru nişte valori sau Sisif mai poate întruchipa destinul omenesc. În situaţia lui Sisif sunt oameni în care se declanşează un resort al viului, cum ar spune Bergson, un instinct de supravieţuire care poate căpăta acum o formă – umană, prea umană – sublimată în sacru. Poate omul-Dumnezeu de care făcea vorbire şi Kirillov, în forma negată a vieţii şi care era o formă disperată, dar unica pe care o avea de ieşire din criza existenţială? Kirillov nu putea să-şi nege căutările, să-şi lepede ideile fixe. Ele erau infiltrate în fibra cea mai adâncă a fiinţei lui. Un Sisif autentic care însă nu a avut un final demn pe măsura proiecţiei lui, aşa cum a avut Socrate, care nu şi-a dorit moartea dar a acceptat-o demn, refuzând să dărâme prin fugă şi frică ceea ce construise până atunci în cetate.
Trecutul umanităţii este legat de mituri şi legende, de valorizare, de sentimentul magic şi religios. Niciodată n-a trăit omul într-o stare pur instinctuală, chiar dacă la începuturile sale conştientizarea s-a urnit mai greu. Totuşi, sunt de părere că această conştientizare s-a urnit mai greu în a fi exprimată, ea existând la nivelul senzaţiei. Deci, iată ce scrie Jung: ”(…) Lumea este aşa cum a fost întotdeauna, dar conştientul nostru suferă schimbări singulare. La început, în trecutul îndepărtat (lucru care, totuşi, poate fi observat şi la primitivii care trăiesc astăzi), partea principală a vieţii psihice rezidă aparent în exterior, în obiecte care ţineau sau nu de om: ea era proiectată, cum am spune astăzi. într-un stadiu de proiecţie mai mult sau mai puţin completă, conştientul poate exista cu greu. Prin retragerea proiecţiei, s-a dezvoltat, lent, cunoaşterea conştientă. ştiinţa a început în mod ciudat cu descoperirea legilor astronomice, deci cu retragerea proiecţiei celei mai îndepărtate într-un fel. Aceasta a fost prima fază de ieşire din animismul lumii”.
Se va spune, aşa cum se spune, că nimic nu e nou sub soarele acestei Lumi. De când există omenirea, există binele cum există şi răul... Influenţa gândurilor rele poate fi eliminată prin metode de respingere a efectului acestor gânduri asupra corpului nostru fizic şi emoţional.
Am cunoscut un ieromonah minunat, un călugăr adus de Dumnezeu pe pământ pentru a face mult bine semenilor săi. De la el am aflat o rugăciune care trebuie spusă de treizeci de ori pe zi, timp de patruzeci de zile şi veţi constata un efect deosebit de liniştire şi întărire a sănătăţii.
<Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin.>
Câte vor mai fi, câte or să fie... oamenii vor avea de căutat adevărul. De adevăr se tem doar laşii. Mincinoşii sunt o categorie distinctă de mari laşi ce nici măcar nu au curajul să se privească în oglinda conştiinţei proprii şi nici să se raporteze la realitate.
Şi tot la fel, cei răi vor fugi totdeauna de cei buni, pentru că nu suportă enorma greutate a energiei pozitive ce îi poate aduce pe calea cea bună. Ei preferă ascunzătorile, drumurile ocolite şi caută mereu punctul de lovitură. Devin puternici doar când sunt mai mulţi, singuri sunt anemici şi veşnic irascibili.
Nici eu n-am fost ferit de existenţa lor. Au fost unii despre care nimeni nu putea să creadă că vor face asta. Dar: Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin!
