E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.
Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.
Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.
Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.
Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.
Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.
Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.
Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.
Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.
Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.
Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.
Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.
Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!
