joi, 3 decembrie 2009

Cititorule...

Dacă prin mâinile tale a trecut această carte, cu siguranţă eşti un iubitor al sufletului, al frumosului simplu şi al vieţii. Dacă te-ai întâlnit vreodată cu destinul la colţul vieţii şi existenţa terestră ţi-a dat de ştire că ţi-a pregătit şi locul perfect pentru desfătarea sufletului, atunci ceea ce poetul transmite prin versurile sale nu ţi-e străin.
Aşa am perceput-o eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Dacă ţi-e sufletul pustiu şi inima zdrobită, alinarea te aşteaptă, doar să-i dai de ştire, citind această carte. Balsamul pe care cuvintele reuşesc să-l aşeze pe rănile tale este atât de dulce precum şoapta drăgăstoasă a mamei…
Aşa am perceput-o eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Dacă te simţi un câştigător al destinului, nu-ţi face iluzii… ceea ce tu crezi că există va dovedi că e mai schimbător decât cameleonul… ai rabdare, doar… citind această carte.
Şi nu uita! Poezia ştie să se facă auzită şi simţită. Vrea doar să dai puţină iubire,  puţină tandreţe şi să nu te faci amar niciodată. Fructele din Pomul Vieţii sunt dulci şi frumoase, nu le-ar gusta nimeni dacă s-ar întrista…
De unde ştiu? Aşa le percep eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Am spus destul. Despre forţa cuvintelor şi minunata lor lume află mai multe, cititorule, citind această carte...
S-au adunat toate infrângerile şi victoriile destinului în gândurile-rândurile unui om…
De unde ştiu? Da, aşa le percep eu… Nu eşti curios sâ vezi ce-ţi transmite poezia şi ţie? Mesajul e mereu diferit…Te invit cu mare plăcere!
Acestea sunt pentru tine, cititorule! Cu drag,
Crina-Delia Şerba

vineri, 27 noiembrie 2009

Viaţa-n formă de destin

De ce oare în viaţă avem momente care ne par întoarceri de destin, spre bine sau spre rău? De ce întâlnirea unui om ne dă impresia unor modificări în viaţă?
Nu pot (încă) să dau eu răspunsul, ba mai mult, aş dori să-l ştiu... Am să fac doar presupuneri.
De ce unii sunt răi şi o duc mai bine decât cei ce sunt buni (vorbind de cei care nu vor să facă rău unor semeni, ba chiar sunt gata să dea ultima coajă de pâine pentru un nevoiaş)? O altă întrebare, un răspuns mereu căutat...
Comoara ce ni se dă la naştere, energia drumului ce îl avem de urmat în această viaţă, nu ştim cu adevărat să o folosim? Sau preferăm să o folosim fragmentat, împărţită când înspre bine, când înspre rău?
Cel care are putere mai mare o poate folosi pentru el şi astfel ajunge la vârste înaintate fără să îşi dea seama că au trecut anii. Dar sunt cazuri în care individul respectiv îşi dă seama că este puternic şi că poate lovi, atunci îşi formează un obicei de a folosi ceea ce are „pentru” altul nu pentru el şi deodată îşi dă seama că are câteva boli şi operaţii, dar este mândru că are bani să se vindece la tot felul de medici. Întrebaţi asemenea oameni dacă ştiu medici buni şi veţi afla toată organigrama spitalelor din localitate. Mai mult chiar, puterea lor din naştere le dă şansa de a ajunge la surse divine, dar dacă o fac, acel cadou caută să-l folosească tot în afara corpului său emoţional.
Bine, dar de ce oamenii buni par mai bătuţi de soartă? Desigur răspunsul meu poate fi cheia deschiderii lacătului vieţii... Nu îl am şi deci nu deţin acea cheie, lacătul nu îl pot deschide...
Am cunoscut mulţi oameni, pe care eu îi consider buni, care au ştiut să se poarte în faţa Divinităţii şi a semenilor lor fără ca să se afişeze, au trecut prin viaţă cu o demnitate deosebită şi au ajuns la ani de bătrâneţe cu demnitatea bucuriei sufleteşti. Nu îşi dau seama că au ţinut legătura cu sursele di-vine tot timpul, preocupările lor, deşi nu prea evidente, au fost doar pentru corpul lor emoţional şi au făcut mult bine celor din jur fără să considere că merită ceva în schimb.
Dar, din păcate, sunt multe cazuri de oameni, care deşi îi aşez între cei buni, sunt bolnavi, nu pot depăşi unele clipe grele în viaţă şi nu pot lupta cu greutăţile. Cred că aceştia nu ştiu să ajungă la puterea divină, nu au forţa de a asigura creierului o stare de meditaţie care să-i asigure încărcarea energetică şi fac din dorinţa de a face bine o latură afectivă spre alţii, nu spre corpul său emoţional. Aceşti oameni sunt foarte uşor manevrabili de gândurile rele ale duşmanilor, prin aceste influenţe pierd din energia care o posedă, mai mult, de cele mai multe ori, ei nu cred că pot să obţină ceva prin rugăciune sau meditaţie, prin ei înşişi.
Oameni buni... Oameni răi... până la urmă oameni... între ei, din ce în ce mai mulţi, cei care se arată buni, dar sunt cei mai răi. Pe la spate, şi doar pe la spate, lovesc, atacă, ucid sufletul, realizările, visele altora... Apoi, cu o blândeţe afişată, se vor vindecătorii rănilor deschise, turnând balsamul lor vindecător, otrava, direct în rană... sacralizându-şi opera, dându-i valoare.
Dar... care este valoarea? Este atribuită corect obiectivitatea valorii?
A asimila şi întări sacru, religios sau magic, presupune mai întâi o condiţie de valorizare. Valorizăm implicit sau explicit în orice acţiune spirituală. Nimic nu poate fi sacru, fără a fi mai întâi valorizat ca sacru, ca având deci o importanţă, pentru acea persoană, inconfundabilă.
Judecarea şi rejudecarea principiilor lumii nu stă în puterea unui om; omul este vulnerabil tocmai prin propriile-i slăbiciuni ce induc subiectivismul. Celebra zicere, ce dă înţeles deplin principiilor umane, “de gustibus non disputandum”, face ca adevărurile să devină unicate, fără ca reuniunea lor să mai poată avea caracteristica iniţială a elementelor acestei mulţimi. Totul aşa fiind, singura posibilitate de a găsi ceva palpabil, rămâne comparaţia... Să luăm ca exemplu un caz: Mitul lui Sisif. Sisif este conştient de munca pe care o face şi conştient valoric de limitele destinului său. Mitul lui Sisif este un mit tragic, pentru că eroul său este conştient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţinut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu e mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Luciditatea nu-i relevă lui Sisif chinul ci izbânda, pentru că el îşi depăşeşte destinul prin dispreţ. Sisif consideră munca lui un bine atâta timp cât negându-i pe zei, înalţă stânca. ”Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc”.
Totuşi, Sisif nu ajunge să care stânca din voinţă proprie: este o pedeapsă dată de zei. Sisif o transformă în virtute, şi anume acea virtute care îl face să considere că munca lui e deja lucrul lui, el se înstăpâneşte peste singurul mijloc avut la îndemână pentru a-şi alcătui lumea proprie. Sisif, pe de altă parte, e tragic pentru că ştie că munca lui nu se va solda cu un succes. Asta înseamnă că Sisif ştie că nu există un scop al muncii sale, deci lumea lui nu are o finalitate în sens metafizic. Piatra, spune Spinoza, se va mişca în virtutea unui impuls ini-ţial, şi dacă piatra ar putea gândi, ea ar continua să se mişte crezând că se mişcă din voinţă proprie. Sisif, pentru că îşi conduce voinţa, va putea să se mişte la nesfârşit. Ar putea să se oprească la poalele munţilor şi să rămână acolo refuzând să mai mişte stânca. Dar Sisif alege să dea o aură sacrală proprie celui care are la îndemână mijlocul de a-şi transfigura destinul, nicidecum spre a-l vrea şi a-l putea schimba.
Evaluarea valorilor, în sens subiectiv, se poate face fără a forţa argumentele între Sisif şi Nietzsche (depăşirea destinului prin dispreţ şi sacralizare) tot aşa cum s-ar putea face între Sisif şi un om religios sau un ateu care proclamă <Existenţialismul este un umanism,> aşa cum o face Sartre. Depăşirea destinului prin sacralizare. Pare curios un asemenea argument în privinţa lui Nietzsche, dar să vedem totuşi de ce se poate spune asta: singura paralelă care s-ar putea face între filosoful german şi un personaj mitic ar fi aceea că la amândoi e vorba de o desacralizare a zeilor: o sacralizare a omului la Sisif şi, implicit, o sacralizare a lumii pe care înţelege să o ia în stăpânire, să o asume, şi o sacralizare a supraomului la Nietzsche.
Sisif n-ar avea nimic eroic în el fără acest sentiment de sacralizare. El este o unealtă în mâna zeilor, pusă să facă o mişcare repetată, fără aura metafizică şi fără scop. Sisif alege să fie un om şi nu un simplu obiect, îşi desacra-lizează zeii şi face transferul asupra lui şi a muncii sale. Există un scop metafizic şi o aură proprie acum pentru că acea muncă este acum a lui.
Cântărită în acest fel, valorizarea nu poate fi decât subiectivă. Alegem în funcţie de ceea ce noi înşine simţim şi gândim. De pildă, Sisif poate fi şi un idealist, un om care luptă pentru nişte valori sau Sisif mai poate întruchipa destinul omenesc. În situaţia lui Sisif sunt oameni în care se declanşează un resort al viului, cum ar spune Bergson, un instinct de supravieţuire care poate căpăta acum o formă – umană, prea umană – sublimată în sacru. Poate omul-Dumnezeu de care făcea vorbire şi Kirillov, în forma negată a vieţii şi care era o formă disperată, dar unica pe care o avea de ieşire din criza existenţială? Kirillov nu putea să-şi nege căutările, să-şi lepede ideile fixe. Ele erau infiltrate în fibra cea mai adâncă a fiinţei lui. Un Sisif autentic care însă nu a avut un final demn pe măsura proiecţiei lui, aşa cum a avut Socrate, care nu şi-a dorit moartea dar a acceptat-o demn, refuzând să dărâme prin fugă şi frică ceea ce construise până atunci în cetate.
Trecutul umanităţii este legat de mituri şi legende, de valorizare, de sentimentul magic şi religios. Niciodată n-a trăit omul într-o stare pur instinctuală, chiar dacă la începuturile sale conştientizarea s-a urnit mai greu. Totuşi, sunt de părere că această conştientizare s-a urnit mai greu în a fi exprimată, ea existând la nivelul senzaţiei. Deci, iată ce scrie Jung: ”(…) Lumea este aşa cum a fost întotdeauna, dar conştientul nostru suferă schimbări singulare. La început, în trecutul îndepărtat (lucru care, totuşi, poate fi observat şi la primitivii care trăiesc astăzi), partea principală a vieţii psihice rezidă aparent în exterior, în obiecte care ţineau sau nu de om: ea era proiectată, cum am spune astăzi. într-un stadiu de proiecţie mai mult sau mai puţin completă, conştientul poate exista cu greu. Prin retragerea proiecţiei, s-a dezvoltat, lent, cunoaşterea conştientă. ştiinţa a început în mod ciudat cu descoperirea legilor astronomice, deci cu retragerea proiecţiei celei mai îndepărtate într-un fel. Aceasta a fost prima fază de ieşire din animismul lumii”.
Se va spune, aşa cum se spune, că nimic nu e nou sub soarele acestei Lumi. De când există omenirea, există binele cum există şi răul... Influenţa gândurilor rele poate fi eliminată prin metode de respingere a efectului acestor gânduri asupra corpului nostru fizic şi emoţional.
Am cunoscut un ieromonah minunat, un călugăr adus de Dumnezeu pe pământ pentru a face mult bine semenilor săi. De la el am aflat o rugăciune care trebuie spusă de treizeci de ori pe zi, timp de patruzeci de zile şi veţi constata un efect deosebit de liniştire şi întărire a sănătăţii.
<Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin.>
Câte vor mai fi, câte or să fie... oamenii vor avea de căutat adevărul. De adevăr se tem doar laşii. Mincinoşii sunt o categorie distinctă de mari laşi ce nici măcar nu au curajul să se privească în oglinda conştiinţei proprii şi nici să se raporteze la realitate. Şi tot la fel, cei răi vor fugi totdeauna de cei buni, pentru că nu suportă enorma greutate a energiei pozitive ce îi poate aduce pe calea cea bună. Ei preferă ascunzătorile, drumurile ocolite şi caută mereu punctul de lovitură. Devin puternici doar când sunt mai mulţi, singuri sunt anemici şi veşnic irascibili.
Nici eu n-am fost ferit de existenţa lor. Au fost unii despre care nimeni nu putea să creadă că vor face asta. Dar: Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin!

luni, 23 noiembrie 2009

Vino aici...

Vino aici... nu vreau să plec acum,
Vreau să ramân să ştiu de ce trăiesc,
Mă simt că pot să fac din nou un drum,
E drumul meu, nu vreau să-l părăsesc!

Vino aici să redeschidem cerul,
Mi-dor spre ceruri iarăşi să privesc,
Să desluşim, în zori de zi, misterul
De ce e greu să simt că mai trăiesc?

Vino aici... ne-aşteaptă miezul nopţii
Să-mi fii un prag pe care să paşesc
Şi s-auzim, prin scârţâitul porţii
Cum îngerii luminii ne vorbesc!

Vino aici să fim două lumini,
Ce pot strivi absurdul nebunesc,
Suntem în cer văzuţi ca şi minuni,
De ce sunt unii care ne urăsc?

Vino aici... te simt în miez de zi
Că eşti un gând de fapt Dumnezeiesc,
Am fost ce-am fost, pot fi ce ştiu a fi,
Un Univers să-mi fii, îmi tot doresc.

Vino aici, vreau uşa să-ţi deschid,
De când aştept să ştiu că nemuresc,
Pe câmpul vieţii ce-i mereu arid
Te-aştept să vii... s-arăt cât te iubesc?

Hai vino, vino... fă-mă să devin
Acel ce pot să fiu nu doar ce-am fost,
Rescrie tu al timpului destin
Şi fi-mi un adevăr sa am un rost!

marți, 17 noiembrie 2009

Renaşterea-mi prin tine

Simt că mă nasc a doua oară
Din gându-n care m-ai păstrat,
Ce-a stat robit de-o grea povară
A tot ce-n noi s-a aruncat.

Un gând absurd s-a vrut o cale
Şi prag al marelui hotar,
Mi-a dat de-atâtea ori târcoale
Spre rost final, duplicitar.

Când mă voi naşte a doua oară
O să ne ştim: şi eu... şi tu...
Şi soarele o să răsară
Ca un feeric déjà vu...

Prin mine aripi iţi vor creşte,
Prin tine mă voi naşte iar,
Vom şti că cerul ne uneşte,
Că ce vor alţii e-n zadar...

A doua oară mă voi naşte
Ca semn al unei întrebări,
Ce caută a recunoaşte
Că norii-s risipiţi în zări...

luni, 19 octombrie 2009

Povestea drumului final

Bunicului meu, pe ultimul drum
Te-ai dus, bătrâne, lumea-i mai pustie,
Nici nu mai ştiu... E vineri sau e luni?...
Aşa e viaţa şi-a fost dat să fie,
Să pleci în lumea celor drepţi şi buni.

Ţi-a fost destin dorinţa de-a fi bine,
Muncind din greu să poţi ceva să laşi...
Mai stai bătrâne, hai, mai stai cu mine,
Să mai vorbim, făcând ultimii paşi.

Sunt vremuri grele, ştii şi tu, bătrâne,
Şi chiar se poate şi mai rău va fi,
Fă tu dreptate, cum ai zis... de mâine
Să fie bine pentru-ai tăi copii.

Azi iei cu tine tot ce ne apasă,
Ne iartă dar că-ţi spunem doar drum bun,
Fară de tine ne-ntorcem acasă,
Ăsta-i finalul... Ce mai pot să spun?

duminică, 16 august 2009

Căutător printr-un răspuns

Niciodată,
De nu-nţelegi de ce-mi sunt ochii goi,
Să nu mă crezi când număr pân’ la doi.
Niciodată,
Să nu mai zici nimic de rău, de noi,
Să nu te uiţi cu milă înapoi.

Mereu îmi pun câte-o-ntrebare,
Mereu îi caut un răspuns,
Găsindu-l, aflu cu mirare
Că trece viaţa pe ascuns.

La miezul zilei caut clipa
Ce dă un sens spre absolut,
Dar noaptea şi-a întins aripa
Şi tot ce-a fost a dispărut.

Cu ritm fugar aştept să vină
Un uragan cum n-a mai fost,
Să caut drumul spre lumină,
Să caut visului un rost.

Din mai târziu spre niciodată
Plutesc şi spaţiu-i infinit,
Deşi nu ştiu dacă, vreodată,
Voi şti că pasul n-am greşit.

În prag, o lacrimă fugară
Mă face să mă-ntorc din drum,
A mai trecut încă o vară
Şi totu-i ars, şi totu-i scrum.

Mă voi minţi? Pot înţelege
Că tot ce fac e în zadar?
Că nu există nici o lege
Şi sfânt nu e nici un altar?

Veni-va clipa următoare,
Şi toate vor avea răspuns,
Răspunsu-i greu şi simt că doare...
De fapt ce sunt? Ce am ajuns?

joi, 2 iulie 2009

Poem stingherit

Trăiesc din milă şi mănânc din milă,
Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.

Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.

Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.

Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.

Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.

Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.

Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.

Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.

miercuri, 24 iunie 2009

Risipă-n haos

E tot mai greu! Mi-e tot mai dor de tine,
Şi cerul parcă neguri şi-a tocmit,
Mă simt din lumea asta izgonit,
Dar tot mai caut zilele senine.

Lumina zilei când mi se arată
Mă-ngân cu ploaia într-un murmur trist,
Şi mituiesc speranţa să rezist,
Să fim noi doi, cei doi de altădată.

Redând valoare vieţii ca poveste,
Tot ce trăim să fie la plural,
Să transformăm absurdul în real,
Iar pe „va fi” să-l definim prin „este”.

Din sens invers să facem drum spre soare,
Recâştigând din mers tot ce-am pierdut,
Uitare aruncând peste trecut
Ca peste-a verii ploaie trecătoare.

Şi tot mai mult aştept să vină clipa
Când vom deschide uşa casei noi,
Şi împărţi-vom timpul doar la doi,
În haos risipind, pe veci, risipa.

marți, 23 iunie 2009

Rugăciune-n vis

Eu mă rog mereu, mă rog şi-n vis,
Să se poată ceva inversa,
Iartă-l Doamne, ia-l în grija ta
Pe acest copil ce m-a ucis.

Lacrimile sunt un semn real,
Răbufnind prin gânduri de moment,
Doamne, iartă-i gândul indecent,
El e spuma crestelor de val.

Simt venind o zi ce n-a mai fost,
Liniştea ne va cuprinde, blând,
Dă-ne, Doamne, forţa unui gând,
Dă-ne, Doamne, al iubirii rost.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Printre sensuri

Între ultimatum şi dictat
Dumnezeu, se pare, m-a uitat,
Toţi mă vor un nume ce a fost,
Eu mă lupt pentru al vieţii rost.

Cei de-aproape-n suflet mă lovesc,
Alţii nici în ochi nu mă privesc,
Mulţi mă simt un ghimpe-n gândul lor,
Fericiţi ar fi de-ar fi să mor.

Simt că-i greu şi tot mai greu mereu,
Însă eu tot cred în Dumnezeu,
Oameni răi de toate m-au furat,
Mintea însă nu îmi e de luat.

Între ultimatum şi dictat,
Ştiu că unii cred că-s dărâmat,
Însă ştiu că nu pot fi învins,
Nu mă las de răul lor cuprins.

Lupt şi lupt cu gândul lor mişel,
Lupt, în adevăr, pentru un ţel!

joi, 28 mai 2009

Din Da în Nu…

Ceea ce-mi spui aşa aş vrea să fie,
Cuvântul să îşi aibă rol concret,
Să faci mereu speranţa să învie,
Denominând absurdul în regret.

Am înţeles de unde până unde
Pot să accept că nu-i nimic fatal,
Să urc mereu ştiind că pot ascunde
Contrariul mult doritului egal.

Nici nu mai vrei să crezi că, totuşi, poate
Cei ce ne ştiu şi văd şi înţeleg,
Şi văd şi eu că-mi sunt contrare toate
Şi nu mai am curajul să le neg.

Alerg mereu crezând că voi învinge,
Dar tot mereu ajung pe locul doi,
Mă simt bătut şi nu mă pot atinge,
Mă mişc, din ce în ce, tot mai greoi.

Dacă rostesc pe "nu" se-aude "da",
Şi dacă-i "da" se înţelege "nu",
De vreau sau nu, prevăd ce va urma,
Şi nu mă mir că tu nu mai eşti tu.

vineri, 8 mai 2009

Motiv de perspective

Îmi spun mulţi că am şi perspective,
Că pot face tot ce n-am făcut,
Însă ce folos? Eu n-am motive,
Toată viaţa mea e în trecut...

Caut o minciună pentru mâine,
Caut o minciună ca motiv,
Apa-mi e de-ajuns... şi-un colţ de pâine
Că să uit de sensul negativ.

Simt durerea, ştiu cine loveşte,
Nu mă mai întreb “de ce?” şi “cât?”,
Caut să n-arăt ce îmi lipseşte,
Chiar şi-atunci când mai visez urât.

Capul nu mi-l plec sub vreo secure,
Ştiu pe cei ce capul meu îl vor,
Cei ce m-au furat vor azi să-mi fure
Şi speranţa mea în viitor.

Eu m-arăt mereu şi nu am frică,
Ştiu mai multe, nu vreau să vorbesc,
Oare câţi mai ştiu că lumea-i mică
Şi că mulţi nu ştiu ce povestesc?

Tac mereu şi am să duc cu mine
Adevărul chiar şi sub pământ,
Celor ce-mi fac rău eu le vreau bine,
Însă ei avea-vor un mormânt?

Tot încerc să-i fac să înţeleagă
Că, ascuns, păcatul e mai greu,
Că un nod cedează, se dezleagă,
Că exista doar un Dumnezeu.

Dacă îmi e dată suferinţa,
Sus, în Ceruri, fi-voi răsplătit,
Sufletu-mi trăi-va biruinţa
De a şti că-i totul rânduit.

Chiar de-ar fi să fie într-o seară
Ultima mea zi pe-acest pământ,
Ştiu că încă-o stea o să răsară...
Am jurat şi ţin la jurământ!

Steaua mea va da mereu lumină,
Să lovească rău-n rădăcină.

vineri, 1 mai 2009

Speranţă peste primăvară

Un gând e viaţa şi un sens au toate,
Şi chiar trecutul are rostul lui,
Iar primăvara face tot ce poate
Să redeschidă calea soarelui.

Întotdeauna caut calea dreaptă
Să nu mă-ntorc, să nu mă-mpleticesc,
Nu pot să fiu doar cel care aşteaptă
Şi asta e, şi ştiu ce îmi doresc...

Arzânde, într-o clipă infinită,
Pe cerul nopţii stelele-s de jar,
Adună-mi tu privirea mea strivită
Şi ai să vezi că toamnele dispar.

La ceas de noapte către cer privesc
Statornicind puteri fără hotare,
Mi-e dor mereu de lacrima de soare,
O lacrimă cu suflet îngeresc.

Simţind acut că nu mai pot dormi
Când toţi îmi spun că tu îmi eşti balsam,
Îmi caut loc în cer spre a muri
Dacă mi-e dat doar astfel să te am.

Al nopţii pas ne dă mereu târcoale
Şi ne aşază viaţa în destin,
Iar muntele ce-n vale se prăvale
Ne va vorbi de anii care vin!

Te-aştept să vii pe aripă de gând,
Un vis să-mi fii, mereu să îmi rămâi,
Eu ard mereu, sunt patimă arzând
Când îmi eşti gândul zilei cel dintâi.

Şi caut iar a nopţii întâmplare
Când zorii zilei iar se împreună,
Tu eşti mereu o lacrimă de soare,
Eu nu-s decât o lacrimă de lună.

Te-aştept în gând şi te aştept real,
Să fii din nou mai mult decât ai fost,
Te simt a-mi fi destin şi ideal,
Şi înţeles al vieţi-mi spre un rost.

Încă o zi se scurge înspre noapte,
Aştept mereu să treacă încă-o zi,
Mi-e dor de-a te găsi ascunsă-n şoapte,
Mi-e iarăşi dor de ochii-ţi a privi!

Iar dacă lupta-mi este pe sfârşit,
Eu am să fiu cu tine-n orice zi,
Şi vom da sens iubirii-n infinit,
Şi împreună tot noi doi vom fi!

Mi-e iarăşi dor de cerul înstelat,
Mi-e dor de clipe răvăşind lumina,
Şi parcă e mereu adevărat
Că amândoi ne regăsim odihna.

Te-aş căuta, în margine de lume,
Te-aş căuta oriunde ai pleca,
Aş da acum şi drumului un nume
Să te găsesc, să fii numai a mea...

Aşa te văd mereu tot mai frumoasă
Şi plină de speranţă şi de vis,
Şi orice ar mai fi nu îmi mai pasă,
Viaţa mea e doar un compromis.

Apusul e un fel de amintire
Şi răsărit spre noaptea ce va fi,
Doar steaua luminării din privire
Se zbate între nori şi zori de zi.

marți, 28 aprilie 2009

Întoarcere în drum

Am trecut din nou printr-o furtună,
Fulgerele m-au lovit din plin,
Semnul că va fi şi vreme bună
Pus-au iar amprenta pe destin.

Am văzut hotarul de aproape,
Am simţit că hăuri mă atrag,
M-au cuprins învolburări de ape
Şi credeam că iarăşi trec de prag.

Parcă simt că umbre-nsângerate
Mă tot vor strivit, fără un drum,
Însă totuşi sper să mi se-arate
Zile fără foc şi fără fum.

Chiar mă-ncred că pot privi spre soare,
Ştiu că norii nu se mai grăbesc,
Ştiu că mâine-i ziua următoare
Când zdrobi-voi răul pământesc.

duminică, 19 aprilie 2009

Preţ major

Moartea mea-i atât de preţioasă
Şi-i plătită de atâţia ani,
Dar se vede că deloc nu-i pasă,
Eu îi sunt prieten, voi duşmani.

Preţ enorm plătiţi pe viaţa mea,
Încercaţi să mă loviţi din plin,
Nu vi-i teamă că s-ar întâmpla
Să muriţi chiar voi câte puţin?

Voi loviţi crezând c-aveţi putere,
Simt ce vreţi, dar nu vă mai parez,
Ştiu acum să trec peste durere,
De prostia voastră mă distrez.

Mi-aţi furat ce-aveam mai drag pe lume,
Şi loviţi crezând că mă loviţi,
Astăzi însă, jur pe al meu nume
C-o s-aveţi doar ceea ce-mi doriţi.

Mi-aţi dorit să-ndur singurătatea,
Mi-aţi dorit să n-am unde munci,
Chiar aţi vrut să-mi pierd şi libertatea,
Vă e teamă c-aş putea vorbi.

M-am privit murind, nu doar o dată,
S-a mai vrut să par că-s otrăvit,
Omorâţi cu mâna nepătată,
S-arătaţi că eu sunt un tâmpit.

Ca şi viermii m-aţi lovit în spate,
Din minciuni făcut-aţi fapt real,
Şi, deşi aveaţi şi voi păcate,
V-aţi luat exemplu ideal.

Îngerii au fost mereu cu mine,
Trei arhangheli m-au păzit mereu,
Îmi deschid azi drum şi va fi bine,
Drumul îmi e dat de Dumnezeu.

Voi reface chiar din temelie
Ceea ce prin voi s-a dărâmat,
Şi voi fi din nou o torţă vie,
Voi mereu trăi-ve-ţi în păcat.

Când mai toţi voi-vor a-nţelege,
Vine clipa unei mari schimbări,
Că există pentru toţi o lege
Cu răspunsul dat prin întrebări.

sâmbătă, 18 aprilie 2009

Clepsidra clipei următoare

Mi-e totuşi dor de o privire-a serii,
Când simt că cerul iarăşi e senin,
Şi se arată semnul primăverii,
Noi doi şi o clepsidră de destin.

Schimbări, de-acum încep deja să fie,
Păşim, din nou prin soartă, tot pe jos,
Deşi, impusa lumii ierarhie,
Ne-a fi dorit un sens anevoios.

Când toamna va da semn că o să vină,
Cu tot alaiul nopţilor mai reci,
Noi vom alege drumul spre lumină,
Şi ştiu şi toţi ai tăi că o să pleci.

Şi dacă întrebări se vor mai pune,
Vom răzvrăti al lumii pas firesc,
Eu să te am în viaţa mea minune,
A mea să fii, în veci să te iubesc.

Şi-ai să-nţelegi că viaţa e senină,
Mireasă pentru suflet să îmi fii,
Vreau vremurile care or să vină
Să nu ne mai găsească iar pustii.

vineri, 17 aprilie 2009

Hotar definitiv

Minciuna pune semn definitiv
Pe ceea ce, de fapt, nu se putea,
Şi tot încearcă a găsi motiv,
De-a-ntoarce totul împotriva mea.

Ascunse gânduri s-au dorit hotar,
Lăsând destinu-n haos risipit,
Precum un semn greşit în calendar
Ce-aşteaptă să se simtă-ncercuit.

Vag, dedesuptul, se-arată-n fum
Prin logica cuvântului uitat,
Şi piedici pune pasului, în drum,
Dorindu-se motiv întemeiat.

Întortocheatul vad e răstignit,
Şi sens absurd s-a vrut ca înţeles,
Nimicul prefăcut în infinit
Se alegea pe sine ca ales.

Doar adevărul nu se vrea minţit
Chiar dacă-i tăietor ca un cuţit.

joi, 2 aprilie 2009

Semn ce va urma

Vine vremea altor fapte,
Vine vremea altui gând,
Semnul mi s-a dat azi noapte
Când priveam spre cer plângând.

Ştiu că mâine sau poimâine
Apele-şi croi-vor drum...
Jur pe-un ultim colţ de pâine
Că renasc, de-ar fi, din fum!

Când vedeam o stea-n cădere,
Nume n-aş fi vrut să-i dau,
Însă ştiu că-a ei durere
Nu am voie să o iau.

Plânsul zorilor de vară
Va da timpul înapoi,
Altă stea o să răsară
Să fim încă-odată noi.

Universuri paralele
Se vor strânge la un loc,
Închizând între zăbrele
Un zălud şi tragic joc.

miercuri, 1 aprilie 2009

Final de dramă

Astăzi se arată ora
Ce dă sensuri altui drum,
Parcă-n ochii tuturora
Lacrimile ard cu scrum.
Şi se simte că ne cheamă
O iluzie de-acum,
În acest sfârşit de dramă
Cerul ne ascunde-n fum.

Ne-a fost dat şi-a fost să fie
Semn de-ntoarcere-n destin,
Eu ajuns-am torţă vie,
Tu un zâmbet clandestin.
Astăzi viaţa reîncepe,
Toate-n matca lor revin,
Însă nimeni nu pricepe
Că suntem loviţi în plin.

Tot încearcă vremea veche
Să-şi găsească un final,
Noi am fost doar o pereche,
Absolută-n ideal.
Între adevăr şi fapte
Ne-au dosit un crez banal,
Înţelesul, printre şoapte,
Devenea mereu real.

Existenţe sclivisite
S-au tot vrut a fi trăiri,
Dar, cu vorbe ticluite,
Ne-au furat din împliniri.
Când haotic, când cu ştiinţă,
Morţii ne-au promis ca miri,
Ca şi cum, printr-o sentinţă
Aveam moartea în priviri.

Întâmplatu-s-au prea multe,
Astăzi ştim că e destul,
Cine să ne mai asculte
Când trecutu-i vid şi nul?
Despicând mereu lumina,
Mai direct, mai în recul,
Mai mereu avut-am vina
De-a fi ceasului pendul.

Când vroiam a înţelege
Ceea ce avut-am dat,
Nu aveam ce mai alege,
Sufletul ne-a fost furat.
Şi simţeam mereu căderea
Orişicât am fi urcat,
Ca să nu avem puterea
De a şti ce s-a-ntâmplat.

Crezul patimei banale
Învăţat-am a-l rosti,
Şi-ncercam găsi o cale
Către ceea ce va fi.
Hăituiţi de-o umbră fadă,
Rătăcită-n zori de zi,
Ne-ntrebam de-or să ne vadă
Când prin cer vom rătăci.

marți, 24 martie 2009

Român în fapt

Vremurile vin şi trec
Peste borne de hotar,
Timpul îşi marchează sec
Trecerea în calendar.

Valul caută spre mal
Al înaltului avânt,
Pare tragic, dar real:
Şefi de stat ce n-au mormânt.

Puşi în urna umbrelor,
De istorii par uitaţi,
Chiar şi amintirea lor
Dată-i la mişei blazaţi.

Prin trădări pe mai nimic
Ţara-n foc au aruncat,
Regi cu sufletul prea mic,
Cursul vieţii au schimbat.

Însă alte vremuri vin
Să dea clipei înţeles,
Rostuind, în sens deplin,
Indolenţa ca succes.

Şi în faptă şi în gând
Sensul firii e real,
Apele şoptesc, curgând:
De-aţi avea pe Mareşal!

Munţii caută spre cer,
Vântul bate obosit,
Iar eu simt că toate pier,
Omul drept e răstignit.

Doamne nu uita de noi,
Nu e drept ce azi ni-i dat,
Ne ucid atâtea ploi,
Ne-au scos ţara la mezat!

Nu-i românul criminal,
Avem însă trădători,
L-au ucis pe Mareşal,
Au ucis conducători.

Pentru tot ce s-a facut,
Suntem osândiţi mereu,
Să schimbăm acel trecut
Ne rugăm lui Dumnezeu!

Mănăstirea Frăsinei

Revenire în real

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Simt că-i vremea altui început,
Să fim iar, noi doi, la noi acasă,
Să uităm ce-a fost, că a trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenescă,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubita mea, să-mi fii mireasă,
Vremea noastră încă n-a trecut,
Să fim noi, noi doi, la noi acasă,
Să-o luăm din nou, de la-nceput.

Mănăstirea Frăsinei

vineri, 20 martie 2009

Scrisoare dinspre viitor

Lui Mihai, fiul meu
Izbăvit de toate ce te-apasă,
Ai să simţi ce multe ai greşit,
Căutându-ţi drumul către casă
Copleşit de rostu-ţi irosit.

Ai aprins cândva păduri virgine
Fără să gândeşti ce pui în loc...
Dar ridică-ţi ochii înspre mine,
Ştii acum că viaţa nu-i un joc.

Te-ai vândut plăcerii de o clipă
Fără să-nţelegi cât e de greu,
Ai atras a morţii grea aripă
Şi l-ai mâniat pe Dumnezeu.

Te-ai crezut mai sus decât oricine
Judecând cu un cuţit la gât,
Pe nedrept am fost bătut de tine,
Pe nedrept mi-ai tot vorbit urât.

N-ai avut puterea de-a-nţelege
Că tu crezi că-i bine ce e rău,
Că există pentru toţi o Lege,
Şi ţi-ai pus blestem pe capul tău.

Vei plăti să vezi cum se plăteşte,
Vei plăti cu nopţi pline de chin,
Însă ai să vezi cât te iubeşte
Cel pe care l-ai lovit din plin.

Ai lovit prin fapte şi cuvinte,
Te-ai ales cu sufletul vândut,
Ştii acum că nu poţi da-nainte
Dacă faci la fel cum ai făcut.

Paşii tăi vor bate căi străine,
Vieţii ai să vrei să pui hotar,
Şi-ai să-mparţi un ultim colţ de pâine
Cu un câine de pe trotuar.

***
Fiul meu, aşa se-ntoarce viaţa
Când pe alţii vrei să-i oropseşti,
Însă eu te-ajut să uiţi că ceaţa
Lasă-n urmă-i forme nefireşti.

Toate trec şi toate-s trecătoare,
Vei plăti şi tu, plătit-am eu,
Dar veni-vor zilele cu soare,
Nu suntem uitaţi de Dumnezeu.

Când va trece timpul anevoie
Şi-ai să simţi că pasul baţi pe loc,
Gândul să ţi-l laşi s-alerge-n voie,
Să pot eu să-ţi dau al meu noroc.

Chiar de n-ai ştiut să ai măsură,
Te-am iubit şi nu te-am blestemat,
M-ai privit de-atâtea ori cu ură,
Ai jucat cum alţii au cântat.

Ţi-am cerut de-atâtea ori iertare
Şi vroiam ca eu să pot plăti,
Moartea mea ai vrut ca răzbunare...
Nu ştiai că eu nu pot muri?

Ai să pleci să izbăveşti păcate,
Înţelesuri vieţii ai să dai,
Reparate or să fie toate
Când, din nou, la masă-mi o să stai.

Fi-vom patru îngeri într-o casă,
Ocoliţi de griji şi întrebări,
Chiar şi-atunci când norii, jos, se lasă,
Ori când neguri vin din depărtări.

Când vor încerca să ne lovească,
Ne vom fi şi pavăză şi scut,
Vom avea puterea, omenească,
De-a strivi un rău la început.

***
Nu va exista o altă cale,
Totul e de mult pecetluit,
Simt că vântul bate în rafale,
Uraganul vieţii s-a pornit.

Eu aş lua asupră-mi toată vina,
Sufletul mi-aş da, dar n-am să pot,
Tot ce pot e să trimit lumina
Să nu simţi că ai căzut de tot.

Dar curaj! Eu tot voi fi cu tine,
Părăsit nicicând nu ai să fii,
Voi reface viaţa din ruine
Şi apoi am să te-aştept să vii.

Frăsinei

miercuri, 18 martie 2009

Chemare de seară

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că dimineaţa te privesc,
că-n miezul zilei pot să te iubesc
şi să-mi adormi în braţe. Vino-acasă!

Un gând mereu spre tine mă aduce,
mă tot îndeamnă pasul să îl ştiu,
să uit de toamna visului pustiu...
Îmi eşti sperantă. Viaţa-i în răscruce.

Iubita mea! Hai să uităm de toate,
să dăm un semn că totul arde-n foc,
că vrutul e-mplinit şi că se poate
să nu ne vindem viaţa în talcioc.

Un adevăr spre tine mă tot cheamă,
îmi eşti icoană. Viaţa-i iar grăbită
să ne-arate cum că, fără teamă,
putem să fie-a noastră, fericită.

Un vis mereu spre tine mă împinge,
mă tot îndeamnă pasul să-l alerg
acum, când ştiu cum, unde, când să merg...
Îmi eşti norocul. Ştiu că vom învinge.

Iubita mea! Te-aştept să vii acasă
să ştiu că seara ochii ţi-i privesc,
că-n miezul nopţii pot să te iubesc
şi să-ţi adorm în braţe. Vino-acasă!

Mănăstirea Frăsinei

duminică, 8 martie 2009

Ad-hoc

De te-aş chema acum la malul mării
Să te privesc în ochi şi să-ţi şoptesc,
Ai înţelege lacrima chemării
Chiar dacă nu ţi-as spune „te iubesc”?

Ţi-aş da un semn că timpul se arată
În ochii tăi, în gândul tău curat,
Şi va fi iar cum vrut-am altădată,
Când cerul nu va fi înnourat...

Şi ştiu că doar privirea ta frumoasă
Va duce clipa către infinit,
Şi vom clădi în munţi, o altă casă
În care să tot spun că te-am iubit!

Destin în semn

În răscolirea lumilor nebune
Cam totul se întâmplă clandestin,
Chiar dacă, seara, soarele apune,
Vei înţelege-n vis ce vremuri vin...

Şi de-ai să vrei să laşi la întâmplare
Hotarul dintre da şi dintre nu,
Ai să-nţelegi că-n ziua următoare
Se va putea să fii mereu doar tu...

Între etern şi minus infinit,
Destinul e ca vârful de cuţit!

Retoric dar real

Oare, mai ştiti, de ce, în lume,
Există vorbe şi idei?
De ce sunt unii ce-şi fac nume
Crezând în falşii Dumnezei?

Oare-nţelegeţi cât se fură?
Averi, înscrisuri şi destine!
Azi hoţii nu mai au măsură,
Vor tot ce nu le aparţine!

Frustări obscure intră-n case,
Nicicând prin faţă, doar prin dos,
Învăluind în ceţuri groase
Al vieţii drum, cândva frumos...

În vremea-aceasta de-învrăjbire,
Când mulţi ucid pe alţii-n gând,
Eu vă condamn s-aveţi iubire,
La întuneric renunţând...

Şi ştiu că aruncarea-n valuri
Mă poate duce la înec,
Dar n-am să stau mereu pe maluri,
Să simt cum zilele îmi trec.

Privesc spre ce va fi ca mâine,
Mereu lumina-ntrezărind,
Mă jur pe-un ultim colţ de pâine
Că nu-mi trec viaţa adormind.

Nu pot să mă opresc din luptă,
Deşi sunt mulţi ce asta vor,
Lupta-voi chiar cu-o lance ruptă,
Că nu îmi este dat să mor.

Şi orişice ar fi să fie,
Eu sunt cu voi… o torţă vie!


P.S.
E viaţa mea... Şi nimeni nu o ştie...
Mereu, mereu, am fost o torţă vie,
Şi am luptat cu moartea şi cu viaţa
Şi-am spus la lume: Bună dimineaţa!

Mă lupt mereu cu morile-n furtună
Şi vreau să simt că vremea va fi bună,
Mă lupt spre adevăr, întru dreptate
Şi nu mă tem şi ştiu şi că se poate!

vineri, 6 martie 2009

Dator mereu…

Nici nu mai ştiu de pot să mai vorbesc,
Pereţii mă aud, mă ştiu prea bine,
De multe ori în plâns mă prăbuşesc
Uitând de toate şi uitând de mine...

Plătesc cu vârf ceea ce n-am făcut,
Plătesc ruşinea de a vrea dreptate,
De-a nu uita că totuşi din trecut
Se simte urma celor întâmplate.

Aş tot vorbi de toate câte dor,
Deşi de multe poate-mi e ruşine,
Şi scriu un vers că, poate-ntâmplător,
Voi şti cândva ce s-a-ntâmplat cu mine.

Sunt condamnat să tac, să tac, să tac!
Le fac pe plac... Dar mâine ce-o sa fac?

sâmbătă, 14 februarie 2009

Scrisoare prin timp pierdut

Eu nu mai ştiu nimic de tine,
Mi te-au furat stihii străine,
Te-aştept şi eu, te-aştept mereu,
Dar tu nu vii, copilul meu!...

Crezut-ai vorbe-nveninate
Ce te-a făcut să ai păcate,
Mă rog mereu la Dumnezeu,
Eşti, orice-ar fi, copilul meu!...

Aşa mi-e dat, să mi se-arate
Oricâte fapte întâmplate,
Le ştiu... De-i bine sau e rău,
Nu-s un străin, sunt tatăl tău.

Pentru ambiţii şi minciună
Nu ne vor unii împreună,
Orice-ai greşit, te iert mereu,
Te iert mereu, copilul meu!...

Săraci de duh şi răi la fapte
Vor între noi a vieţii noapte,
Dar nu mă las, chiar dacă-i greu,
Eu lupt mereu, copilul meu!...

Absurdul încă ne desparte,
Făcând aproapele departe,
Dar ştie numai Dumnezeu
Ce mult te-aştept, copilul meu!...

Şi trece timpul tot mai greu,
Pe unde eşti, copilul meu?...

vineri, 6 februarie 2009

Însemn pe suflet

Parcă ireal şi incredibil,
Focul negru reuşesc să-l sting,
Şi-nteleg de ce, trăind penibil,
Unii cred că cerul îl ating.

Criza de destin restructurat
A lăsat amprente de noroi,
Şi s-a vrut ca sufletul, furat,
Să rămână pribegind prin ploi.

Răstignit de-al crucii greu însemn,
Între plus şi minus infinit,
Pragul este singurul consemn
Exilat pe vârfuri de cuţit.

Parcă-i o pecete în adaos
Sufletul strivit de-un alt contur,
Când mereu se prăbuşeşte-n haos
Acuzând pe alţii de sperjur.

Doar un semn cu umbre de peceţi
Face drum, prin nopţi, spre dimineţi.

luni, 19 ianuarie 2009

Clopotul din clopotari

Început-au clopote să bată,
Într-un ritm ce nu se vrea-nţeles,
Aprinzând o candelă uitată
Să dea umbra clipei de regres.

Clopotarii vor să se oprească,
Aşteptând un semn dezlegător,
Doritori de-o plată mai firească
Pentru cât aşteaptă-n viaţa lor.

Clopotele bat, se-aud mai tare,
Ritmul parcă-i tot mai cadenţat,
Se aprind lumini în depărtare
Rost redând destinului furat.

Clopotarii urcă iar o scară
Aşteptând un semn hotărâtor,
Încrustând pe-un bulgăre de ceară
Treptele urcate-n viaţa lor.

Clopotele bat, bat într-o parte,
Ritmul spune tot ce e de spus,
Lumea iar, în două, se împarte
Hotărând ce-i jos şi ce e sus.

Clopotarii fac însemn de cruce
Aşteptând un semn izbăvitor,
Aşteptând mereu să se usuce
Lacrima uitată-n mâna lor.

Realităţi concrete

Realitatea ideală
Devine tot mai anormală...
Şi, uneori, parcă ne spune
Că adevăru-i o minune.

Realitatea poartă mască
Şi nimeni n-o să recunoască
De ce-nveleşte în minciună
Şi fapta rea şi fapta bună.

Realitatea imediată
E încă tot mereu uitată
Şi sfatu-i luat drept întrebare
Iar întrebarea-i vorbă mare.

Realitatea pare dură
Că totul e fără măsură
Şi are-ntâmplător dreptate,
Când toate sunt deja-ntâmplate.

Parcă mă pierd în amănunte
Că toate faptele-s mărunte.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Realitate prin fapte

S-au strivit coloane infinite,
Rostul lumii-i tot mai indecis,
Haosul mirajelor zdrobite
Redeschide drumul ce s-a-nchis.

S-a crezut că poate să dureze
Tot ce s-a ţinut în strict secret,
Dar, adeseori, prin antiteze,
Adevărul l-am rostit discret.

Când Pandorei am deschis cutia
Am ştiut că totu-i pus pe jar,
În vileag dau de acum hoţia,
Şi absurdul trai duplicitar.

Peste gândul spus cu două feţe
Sufletul va fi triumfător,
Şi putea-vor toţi, din nou, să-nveţe
Că-n războaie numai laşii mor.

Nu mă simt dator decât cu-o moarte,
Am plătit, nu sunt îndatorat,
Şi joc iarăşi, dur, pe-aceeaşi carte
Să avem al vieţii drum curat.

N-am avut în spate, niciodată,
Mai nimic, la bine sau la greu,
Astăzi când hienele se-arată
E la fel: în faţa lor doar eu.

Unii chiar ar vrea să mă strivească,
Se întâmplă însă să nu mor,
Îmi urmez condiţia lumească
De-a fi la final învingător.

Şi mă definesc tot eu, mereu,
Şi aproape-mi e doar Dumnezeu,

Şi de-mi este bine sau mi-e greu,
Cred că toţi avem un Dumnezeu.

duminică, 11 ianuarie 2009

Scrisoare fără final

Dragii mei cu sărbători puţine,
Eu vă scriu de dincolo de moarte,
Şi mă rog mereu să fie bine,
Să puteţi să mergeţi mai departe.

A fost viscol mare-n lumea toată,
M-au cuprins nămeţi în miez de zi,
Nu credeam că s-ar putea vreodată
Să vă spun că nu mai pot veni.

M-am pierdut pe căi rătăcitoare,
Căutând măcar să văd lumina,
Însă, uneori, privind la soare,
Mi-aminteam că doar a mea e vina.

Câteodată mituiam o clipă
Să m-ajute să mă simt cu voi,
Să mai uit că am făcut risipă
Şi acum va zbateţi în nevoi.

Mie mi-a fost dat să fie viaţa
Peste pragul zilei, înnorată,
Voi să învăţaţi ca dimineaţa
Adevărul zilei se arată.

Dacă ceaţa vrea să vă înşele
Să v-arate, fals, un drum greşit,
Mă voi vinde duhurilor rele
Să aveţi voi somnul liniştit.

N-am să mai ingădui niciodată
Gândul meu să-alerge la-ntâmplare,
Vreau să fiţi ceea ce-aţi fost odată,
Dezrobiţi de-a faptelor urmare.

Dragii mei, cu vise şi speranţe
Vin pe-acasă să vă mai privesc,
M-au învins prea josnice instanţe,
Dar de-aici, din ceruri, vă iubesc!

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Joc de sens

De multe ori alegem la-ntâmplare,
De fapt suntem aleşi, dar ni se pare,
Că noi am pus un semn de exclamare
Deşi, de fapt, era doar... întrebare!

Ori, căutând, nedrept, prin dedublare,
Alegem printr-o falsă adunare
Un sens dorit a fi o consolare
Ce se arată-a fi... o întâmplare.

În ropote de vise-n bulversare,
Reiterarea poate să repare
Un gest ce se transformă în sfidare,
Alegere ce-i iarăşi... la-ntâmplare.

Dar timpul joacă dur, prin demascare,
Paşii pe pragul marilor hotare.

vineri, 9 ianuarie 2009

Tarabe cu iluzii

De multe ori privesc spre răsărit,
Abandonând o cale prea uşoară,
Nu pot să cred că merg spre asfinţit
Indiferent la tot ce mă-nconjoară.

Extravagantul pare absolut
Lângă realul vieţilor normale,
Iar adevărul luat cu împrumut
Ucide întrebări esenţiale.

Un haos se vrea ţel împlinitor
Dorinţelor hapsâne de mărire,
Analizând în mod anchetator
Refuzul de-a trăi în adormire.

Mereu întreb şi nu primesc răspuns,
Implantul de absurd se simte-n toate...
Transfigurând destinul pe ascuns,
Reperele umane-s confiscate.

Iluzii se tot vântură prin lume...
E trist că unii vor să le consume...

joi, 1 ianuarie 2009

Întoarceri de destin

Zborul spre-nalt s-a prăbuşit în noapte,
Trădat fiind, în parte chiar ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu am jurat să mor cum îmi e scris...

***
Şi dacă nu a fost cum mi-au ursit
Poate e vremea azi să se-nţeleagă:
În locul meu chiar moartea a murit,
Că orice legatură se dezleagă.

Oricâte lanţuri sunt, n-or să ajungă,
Să mă oprească lumii să vorbesc,
Dar gândul meu putea-va să străpungă
Hotarul adevărului lumesc.

Şi am s-arăt cu degetul, direct,
Pe cei ce n-au curajul să se-arate,
Că predicatul poate fi subiect
Când faptele-s de alţii comandate.

Că unii cred că, totuşi, la comandă
Se poate face-al altora destin,
Că viaţa e-un produs de contrabandă
Vândută-n târguri de un filistin.

Tăcerea mea, de azi, e-un ideal
Ce urmări-vor mulţi să îl obţină,
Şi vor visa mereu şi ireal
Că-or să mă vadă pus sub ghilotină.

Se mai întâmplă, trist şi iluzoriu,
Nebunii, doar cu apă, să se-mbete,
Mişcându-se în sensul giratoriu
Rememorând istorii incomplete.

***
Zborul spre-nalt va fi din nou la noapte,
Trădat fiind, nimic nu m-a ucis,
Doar lacrima mă ştie că, în şoapte,
Eu mi-am jurat să mor când îmi e scris...