joi, 3 decembrie 2009

Cititorule...

Dacă prin mâinile tale a trecut această carte, cu siguranţă eşti un iubitor al sufletului, al frumosului simplu şi al vieţii. Dacă te-ai întâlnit vreodată cu destinul la colţul vieţii şi existenţa terestră ţi-a dat de ştire că ţi-a pregătit şi locul perfect pentru desfătarea sufletului, atunci ceea ce poetul transmite prin versurile sale nu ţi-e străin.
Aşa am perceput-o eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Dacă ţi-e sufletul pustiu şi inima zdrobită, alinarea te aşteaptă, doar să-i dai de ştire, citind această carte. Balsamul pe care cuvintele reuşesc să-l aşeze pe rănile tale este atât de dulce precum şoapta drăgăstoasă a mamei…
Aşa am perceput-o eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Dacă te simţi un câştigător al destinului, nu-ţi face iluzii… ceea ce tu crezi că există va dovedi că e mai schimbător decât cameleonul… ai rabdare, doar… citind această carte.
Şi nu uita! Poezia ştie să se facă auzită şi simţită. Vrea doar să dai puţină iubire,  puţină tandreţe şi să nu te faci amar niciodată. Fructele din Pomul Vieţii sunt dulci şi frumoase, nu le-ar gusta nimeni dacă s-ar întrista…
De unde ştiu? Aşa le percep eu, un simplu muritor, care-am văzut şi strălucirea şi zădărnicia vieţii…
Am spus destul. Despre forţa cuvintelor şi minunata lor lume află mai multe, cititorule, citind această carte...
S-au adunat toate infrângerile şi victoriile destinului în gândurile-rândurile unui om…
De unde ştiu? Da, aşa le percep eu… Nu eşti curios sâ vezi ce-ţi transmite poezia şi ţie? Mesajul e mereu diferit…Te invit cu mare plăcere!
Acestea sunt pentru tine, cititorule! Cu drag,
Crina-Delia Şerba

vineri, 27 noiembrie 2009

Viaţa-n formă de destin

De ce oare în viaţă avem momente care ne par întoarceri de destin, spre bine sau spre rău? De ce întâlnirea unui om ne dă impresia unor modificări în viaţă?
Nu pot (încă) să dau eu răspunsul, ba mai mult, aş dori să-l ştiu... Am să fac doar presupuneri.
De ce unii sunt răi şi o duc mai bine decât cei ce sunt buni (vorbind de cei care nu vor să facă rău unor semeni, ba chiar sunt gata să dea ultima coajă de pâine pentru un nevoiaş)? O altă întrebare, un răspuns mereu căutat...
Comoara ce ni se dă la naştere, energia drumului ce îl avem de urmat în această viaţă, nu ştim cu adevărat să o folosim? Sau preferăm să o folosim fragmentat, împărţită când înspre bine, când înspre rău?
Cel care are putere mai mare o poate folosi pentru el şi astfel ajunge la vârste înaintate fără să îşi dea seama că au trecut anii. Dar sunt cazuri în care individul respectiv îşi dă seama că este puternic şi că poate lovi, atunci îşi formează un obicei de a folosi ceea ce are „pentru” altul nu pentru el şi deodată îşi dă seama că are câteva boli şi operaţii, dar este mândru că are bani să se vindece la tot felul de medici. Întrebaţi asemenea oameni dacă ştiu medici buni şi veţi afla toată organigrama spitalelor din localitate. Mai mult chiar, puterea lor din naştere le dă şansa de a ajunge la surse divine, dar dacă o fac, acel cadou caută să-l folosească tot în afara corpului său emoţional.
Bine, dar de ce oamenii buni par mai bătuţi de soartă? Desigur răspunsul meu poate fi cheia deschiderii lacătului vieţii... Nu îl am şi deci nu deţin acea cheie, lacătul nu îl pot deschide...
Am cunoscut mulţi oameni, pe care eu îi consider buni, care au ştiut să se poarte în faţa Divinităţii şi a semenilor lor fără ca să se afişeze, au trecut prin viaţă cu o demnitate deosebită şi au ajuns la ani de bătrâneţe cu demnitatea bucuriei sufleteşti. Nu îşi dau seama că au ţinut legătura cu sursele di-vine tot timpul, preocupările lor, deşi nu prea evidente, au fost doar pentru corpul lor emoţional şi au făcut mult bine celor din jur fără să considere că merită ceva în schimb.
Dar, din păcate, sunt multe cazuri de oameni, care deşi îi aşez între cei buni, sunt bolnavi, nu pot depăşi unele clipe grele în viaţă şi nu pot lupta cu greutăţile. Cred că aceştia nu ştiu să ajungă la puterea divină, nu au forţa de a asigura creierului o stare de meditaţie care să-i asigure încărcarea energetică şi fac din dorinţa de a face bine o latură afectivă spre alţii, nu spre corpul său emoţional. Aceşti oameni sunt foarte uşor manevrabili de gândurile rele ale duşmanilor, prin aceste influenţe pierd din energia care o posedă, mai mult, de cele mai multe ori, ei nu cred că pot să obţină ceva prin rugăciune sau meditaţie, prin ei înşişi.
Oameni buni... Oameni răi... până la urmă oameni... între ei, din ce în ce mai mulţi, cei care se arată buni, dar sunt cei mai răi. Pe la spate, şi doar pe la spate, lovesc, atacă, ucid sufletul, realizările, visele altora... Apoi, cu o blândeţe afişată, se vor vindecătorii rănilor deschise, turnând balsamul lor vindecător, otrava, direct în rană... sacralizându-şi opera, dându-i valoare.
Dar... care este valoarea? Este atribuită corect obiectivitatea valorii?
A asimila şi întări sacru, religios sau magic, presupune mai întâi o condiţie de valorizare. Valorizăm implicit sau explicit în orice acţiune spirituală. Nimic nu poate fi sacru, fără a fi mai întâi valorizat ca sacru, ca având deci o importanţă, pentru acea persoană, inconfundabilă.
Judecarea şi rejudecarea principiilor lumii nu stă în puterea unui om; omul este vulnerabil tocmai prin propriile-i slăbiciuni ce induc subiectivismul. Celebra zicere, ce dă înţeles deplin principiilor umane, “de gustibus non disputandum”, face ca adevărurile să devină unicate, fără ca reuniunea lor să mai poată avea caracteristica iniţială a elementelor acestei mulţimi. Totul aşa fiind, singura posibilitate de a găsi ceva palpabil, rămâne comparaţia... Să luăm ca exemplu un caz: Mitul lui Sisif. Sisif este conştient de munca pe care o face şi conştient valoric de limitele destinului său. Mitul lui Sisif este un mit tragic, pentru că eroul său este conştient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţinut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu e mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Luciditatea nu-i relevă lui Sisif chinul ci izbânda, pentru că el îşi depăşeşte destinul prin dispreţ. Sisif consideră munca lui un bine atâta timp cât negându-i pe zei, înalţă stânca. ”Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc”.
Totuşi, Sisif nu ajunge să care stânca din voinţă proprie: este o pedeapsă dată de zei. Sisif o transformă în virtute, şi anume acea virtute care îl face să considere că munca lui e deja lucrul lui, el se înstăpâneşte peste singurul mijloc avut la îndemână pentru a-şi alcătui lumea proprie. Sisif, pe de altă parte, e tragic pentru că ştie că munca lui nu se va solda cu un succes. Asta înseamnă că Sisif ştie că nu există un scop al muncii sale, deci lumea lui nu are o finalitate în sens metafizic. Piatra, spune Spinoza, se va mişca în virtutea unui impuls ini-ţial, şi dacă piatra ar putea gândi, ea ar continua să se mişte crezând că se mişcă din voinţă proprie. Sisif, pentru că îşi conduce voinţa, va putea să se mişte la nesfârşit. Ar putea să se oprească la poalele munţilor şi să rămână acolo refuzând să mai mişte stânca. Dar Sisif alege să dea o aură sacrală proprie celui care are la îndemână mijlocul de a-şi transfigura destinul, nicidecum spre a-l vrea şi a-l putea schimba.
Evaluarea valorilor, în sens subiectiv, se poate face fără a forţa argumentele între Sisif şi Nietzsche (depăşirea destinului prin dispreţ şi sacralizare) tot aşa cum s-ar putea face între Sisif şi un om religios sau un ateu care proclamă <Existenţialismul este un umanism,> aşa cum o face Sartre. Depăşirea destinului prin sacralizare. Pare curios un asemenea argument în privinţa lui Nietzsche, dar să vedem totuşi de ce se poate spune asta: singura paralelă care s-ar putea face între filosoful german şi un personaj mitic ar fi aceea că la amândoi e vorba de o desacralizare a zeilor: o sacralizare a omului la Sisif şi, implicit, o sacralizare a lumii pe care înţelege să o ia în stăpânire, să o asume, şi o sacralizare a supraomului la Nietzsche.
Sisif n-ar avea nimic eroic în el fără acest sentiment de sacralizare. El este o unealtă în mâna zeilor, pusă să facă o mişcare repetată, fără aura metafizică şi fără scop. Sisif alege să fie un om şi nu un simplu obiect, îşi desacra-lizează zeii şi face transferul asupra lui şi a muncii sale. Există un scop metafizic şi o aură proprie acum pentru că acea muncă este acum a lui.
Cântărită în acest fel, valorizarea nu poate fi decât subiectivă. Alegem în funcţie de ceea ce noi înşine simţim şi gândim. De pildă, Sisif poate fi şi un idealist, un om care luptă pentru nişte valori sau Sisif mai poate întruchipa destinul omenesc. În situaţia lui Sisif sunt oameni în care se declanşează un resort al viului, cum ar spune Bergson, un instinct de supravieţuire care poate căpăta acum o formă – umană, prea umană – sublimată în sacru. Poate omul-Dumnezeu de care făcea vorbire şi Kirillov, în forma negată a vieţii şi care era o formă disperată, dar unica pe care o avea de ieşire din criza existenţială? Kirillov nu putea să-şi nege căutările, să-şi lepede ideile fixe. Ele erau infiltrate în fibra cea mai adâncă a fiinţei lui. Un Sisif autentic care însă nu a avut un final demn pe măsura proiecţiei lui, aşa cum a avut Socrate, care nu şi-a dorit moartea dar a acceptat-o demn, refuzând să dărâme prin fugă şi frică ceea ce construise până atunci în cetate.
Trecutul umanităţii este legat de mituri şi legende, de valorizare, de sentimentul magic şi religios. Niciodată n-a trăit omul într-o stare pur instinctuală, chiar dacă la începuturile sale conştientizarea s-a urnit mai greu. Totuşi, sunt de părere că această conştientizare s-a urnit mai greu în a fi exprimată, ea existând la nivelul senzaţiei. Deci, iată ce scrie Jung: ”(…) Lumea este aşa cum a fost întotdeauna, dar conştientul nostru suferă schimbări singulare. La început, în trecutul îndepărtat (lucru care, totuşi, poate fi observat şi la primitivii care trăiesc astăzi), partea principală a vieţii psihice rezidă aparent în exterior, în obiecte care ţineau sau nu de om: ea era proiectată, cum am spune astăzi. într-un stadiu de proiecţie mai mult sau mai puţin completă, conştientul poate exista cu greu. Prin retragerea proiecţiei, s-a dezvoltat, lent, cunoaşterea conştientă. ştiinţa a început în mod ciudat cu descoperirea legilor astronomice, deci cu retragerea proiecţiei celei mai îndepărtate într-un fel. Aceasta a fost prima fază de ieşire din animismul lumii”.
Se va spune, aşa cum se spune, că nimic nu e nou sub soarele acestei Lumi. De când există omenirea, există binele cum există şi răul... Influenţa gândurilor rele poate fi eliminată prin metode de respingere a efectului acestor gânduri asupra corpului nostru fizic şi emoţional.
Am cunoscut un ieromonah minunat, un călugăr adus de Dumnezeu pe pământ pentru a face mult bine semenilor săi. De la el am aflat o rugăciune care trebuie spusă de treizeci de ori pe zi, timp de patruzeci de zile şi veţi constata un efect deosebit de liniştire şi întărire a sănătăţii.
<Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin.>
Câte vor mai fi, câte or să fie... oamenii vor avea de căutat adevărul. De adevăr se tem doar laşii. Mincinoşii sunt o categorie distinctă de mari laşi ce nici măcar nu au curajul să se privească în oglinda conştiinţei proprii şi nici să se raporteze la realitate. Şi tot la fel, cei răi vor fugi totdeauna de cei buni, pentru că nu suportă enorma greutate a energiei pozitive ce îi poate aduce pe calea cea bună. Ei preferă ascunzătorile, drumurile ocolite şi caută mereu punctul de lovitură. Devin puternici doar când sunt mai mulţi, singuri sunt anemici şi veşnic irascibili.
Nici eu n-am fost ferit de existenţa lor. Au fost unii despre care nimeni nu putea să creadă că vor face asta. Dar: Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin!

luni, 23 noiembrie 2009

Vino aici...

Vino aici... nu vreau să plec acum,
Vreau să ramân să ştiu de ce trăiesc,
Mă simt că pot să fac din nou un drum,
E drumul meu, nu vreau să-l părăsesc!

Vino aici să redeschidem cerul,
Mi-dor spre ceruri iarăşi să privesc,
Să desluşim, în zori de zi, misterul
De ce e greu să simt că mai trăiesc?

Vino aici... ne-aşteaptă miezul nopţii
Să-mi fii un prag pe care să paşesc
Şi s-auzim, prin scârţâitul porţii
Cum îngerii luminii ne vorbesc!

Vino aici să fim două lumini,
Ce pot strivi absurdul nebunesc,
Suntem în cer văzuţi ca şi minuni,
De ce sunt unii care ne urăsc?

Vino aici... te simt în miez de zi
Că eşti un gând de fapt Dumnezeiesc,
Am fost ce-am fost, pot fi ce ştiu a fi,
Un Univers să-mi fii, îmi tot doresc.

Vino aici, vreau uşa să-ţi deschid,
De când aştept să ştiu că nemuresc,
Pe câmpul vieţii ce-i mereu arid
Te-aştept să vii... s-arăt cât te iubesc?

Hai vino, vino... fă-mă să devin
Acel ce pot să fiu nu doar ce-am fost,
Rescrie tu al timpului destin
Şi fi-mi un adevăr sa am un rost!

marți, 17 noiembrie 2009

Renaşterea-mi prin tine

Simt că mă nasc a doua oară
Din gându-n care m-ai păstrat,
Ce-a stat robit de-o grea povară
A tot ce-n noi s-a aruncat.

Un gând absurd s-a vrut o cale
Şi prag al marelui hotar,
Mi-a dat de-atâtea ori târcoale
Spre rost final, duplicitar.

Când mă voi naşte a doua oară
O să ne ştim: şi eu... şi tu...
Şi soarele o să răsară
Ca un feeric déjà vu...

Prin mine aripi iţi vor creşte,
Prin tine mă voi naşte iar,
Vom şti că cerul ne uneşte,
Că ce vor alţii e-n zadar...

A doua oară mă voi naşte
Ca semn al unei întrebări,
Ce caută a recunoaşte
Că norii-s risipiţi în zări...

luni, 19 octombrie 2009

Povestea drumului final

Bunicului meu, pe ultimul drum
Te-ai dus, bătrâne, lumea-i mai pustie,
Nici nu mai ştiu... E vineri sau e luni?...
Aşa e viaţa şi-a fost dat să fie,
Să pleci în lumea celor drepţi şi buni.

Ţi-a fost destin dorinţa de-a fi bine,
Muncind din greu să poţi ceva să laşi...
Mai stai bătrâne, hai, mai stai cu mine,
Să mai vorbim, făcând ultimii paşi.

Sunt vremuri grele, ştii şi tu, bătrâne,
Şi chiar se poate şi mai rău va fi,
Fă tu dreptate, cum ai zis... de mâine
Să fie bine pentru-ai tăi copii.

Azi iei cu tine tot ce ne apasă,
Ne iartă dar că-ţi spunem doar drum bun,
Fară de tine ne-ntorcem acasă,
Ăsta-i finalul... Ce mai pot să spun?

duminică, 16 august 2009

Căutător printr-un răspuns

Niciodată,
De nu-nţelegi de ce-mi sunt ochii goi,
Să nu mă crezi când număr pân’ la doi.
Niciodată,
Să nu mai zici nimic de rău, de noi,
Să nu te uiţi cu milă înapoi.

Mereu îmi pun câte-o-ntrebare,
Mereu îi caut un răspuns,
Găsindu-l, aflu cu mirare
Că trece viaţa pe ascuns.

La miezul zilei caut clipa
Ce dă un sens spre absolut,
Dar noaptea şi-a întins aripa
Şi tot ce-a fost a dispărut.

Cu ritm fugar aştept să vină
Un uragan cum n-a mai fost,
Să caut drumul spre lumină,
Să caut visului un rost.

Din mai târziu spre niciodată
Plutesc şi spaţiu-i infinit,
Deşi nu ştiu dacă, vreodată,
Voi şti că pasul n-am greşit.

În prag, o lacrimă fugară
Mă face să mă-ntorc din drum,
A mai trecut încă o vară
Şi totu-i ars, şi totu-i scrum.

Mă voi minţi? Pot înţelege
Că tot ce fac e în zadar?
Că nu există nici o lege
Şi sfânt nu e nici un altar?

Veni-va clipa următoare,
Şi toate vor avea răspuns,
Răspunsu-i greu şi simt că doare...
De fapt ce sunt? Ce am ajuns?

joi, 2 iulie 2009

Poem stingherit

Trăiesc din milă şi mănânc din milă,
Şi cerul cade, peste mine, greu,
E dimineaţă iar şi îmi e silă,
Când ştiu că în oglindă mă văd eu.

Am fost un om, cu bune şi cu rele,
Trăit-am viaţa, mai uşor, mai greu,
Visam că vom putea urca la stele,
Credeam în drumul dat de Dumnezeu.

Venit-a cu însemn de cruce moartă,
Trei oameni ce-şi doreau să nu mai fiu,
Şi ne-au trimis, cu împrumut, o soartă,
Ce astăzi se vrea cruce şi sicriu.

Privesc trecutul şi nu-mi vine-a crede,
Ce astăzi ştiu, cum n-am putut să ştiu?
Simt doar că moartea-n mine se repede,
Şi văd că e dorită de-al meu fiu.

Trăiesc stingher şi simt că timpul trece,
Mănânc când am, dar nu pot să cerşesc,
Îmi e de-ajuns un strop de apă rece,
Ca să le-arăt că totuşi eu trăiesc.

Trecut-am pragul morţii, nebuneşte,
Şi ştiu mai multe, altfel le gândesc,
Vreau viaţa s-o trăiesc doar omeneşte,
Vieţii să-i spun , în zori, că o iubesc.

Păgâne umbre simt că pot supune...
Putem fi iar întregul absolut,
Cu-n singur gând putem fi o minune,
Redefinind hotare din trecut.

Schimbând însemnul ordinii inverse,
Recuperăm din mers ce s-a pierdut,
Vom da contur atâtor umbre şterse,
Vom fi ce-am fost, şi mult mai mult, ce-am vrut.